Felul 7 în meniu

Buna ziua,

Numele meu este România și am trudit de-alungul secolelor pentru români. Am fost fericită în scurte perioade, iar în restul timpului cât am fost tristă am continuat să sper că voi fi din nou fericită. Am fost servită cu un meniu sărăcăcios și fără sare multă vreme. Am mâncat GGej și Ușescu cu lacrimi în ochi și ca o floare care în nevoie de lumină  este lipsită de aceasta, m-am uscat în multe părți ale mele. Apoi am întrevăzut o speranță ca o apă rece care te trezește dimineața și m-am trezit din nou la viață. Din păcate, am fost prea naivă. În meniu a fost sare, democratic, dar mult a fost piperul… Am mâncat Iescu, Tinescu, apoi iar Iescu și la Sescu am primit și ardei iute pe lângă piper. Democrația trebuia să fie un echilibru de forțe, dar din păcate nimeni nu a înțeles acest lucru. Am fost servită de aproape 50 de ani și poate mai mult, cam cu același fel de mâncare de stânga, doar cu ușoare variațiuni. Sistemul meu imunitar se clatină deși nimeni sau prea puțini par că văd și simt acest lucru. Eu nu mai vreau Sescu! Eu nu mai vreau mâncare săracă și fără vitamine, nu mai vreau piper și ardei iute, nu mai pot! Aș vrea ca românii să înțeleagă acest lucru, deși nici să sper nu mai sunt sigură că vreau. Eu vreau să mănânc o mâncare de dreapta, vreau un echilibru în organismul meu, vreau să cred că Onescu va fi felul de mâncare care mă poate însănătoși, vreau ca felul 7 să fie cu bun simț și o schimbare reală. Nu știu cât de bine preparată este, dar nu mai pot să mănânc aceeași stângă de atâția ani! Voi puteți să mâncați același fel de mâncare în fiecare zi, măcar o lună de zile, dimineața, la prânz și seara?…

În lume, peste tot, în fiecare colțișor, se pornește un vânt de schimbări puternice. Eu nu voi putea supraviețui dacă nu mă simt în stare de asta.

Realizând că mergi pe același drum de atâta și atâta vreme și nu ajungi niciunde, te hotărăști cu mult curaj să alegi altă cale și doar această simplă alegere în sine este o schimbare de bine.

Pentru felul 7 eu vreau să stau pe partea dreaptă a istoriei și nu am conștientizat niciodată mai mult ca acum acest lucru! Voi?

P.S.: Acest articol a fost dictat de propria conștiință a autorului, care nu face parte din niciun fel de partid politic și nici nu are vreo legătură cu persoana care se regăsește în poza de mai sus. Opțiunea electorală este proprie, liberă și asumată.

Poezie:

Pledoaria Damnatului

Am fost damnat să trăiesc!

Să trăiesc până la sfârșitul lumii,

această lume precară în energii,

această lume moartă în care mă găsesc,

această lume tristă, de iluzii!

Toamna e cea mai potrivită vreme!

Cea mai potrivită să evoce totul,

cea mai potrivită să usuce măști,

cea mai potrivită pentru nepoeme!

Mă simt nemuritor…!

Nemuritor pe lângă statuia omenirii,

nemuritor din carne și sânge,

nemuritor și etern căutător

pe venele pământului ce plânge!

Poate doar zeul, dar unde?

Dar unde să cauți negăsitul?

Dar unde să atingi nemărginirea?

Dar unde? Și de ce? Și oare…?

Damnat să trăiesc printre popoare!

Printre popoare de vânt și nisip,

printre popoare de piatră și lut,

printre popoare, nemuritor și mic!

Sunt damnat! …La nimic!

Sfinte kitch-uri

Deunăzi, cât încă era cald și frumos, am făcut o mică ieșire din oraș, direcția Mânăstirii Cernica. Mulți oameni, ce pot spune… Vin cu mașinile să se închine cred, sau pur și simplu să se plimbe prin curtea mânăstirii, așa cum am făcut și eu împreună cu niște prieteni. Am coborât pe drumul ce duce la biserică și când să intru pe poartă, ochii mi-au fost invadați de “tarabe sfinte”, mai precis niște mese pline cu iconițe, brățări de tot felul, cercei, brelocuri de agățat la oglinda de la mașină, ba chiar cu sfânt mir, etc… prindeți imaginea. Nu vreau să par ironic, nu vreau să îmi bat joc de bieții oameni care vin acolo și cumpără sau pun o lumânare în căutarea dumnezeirii sau mai degrabă a consolării, ci vreau să par realist, chiar dacă asta înseamnă să fiu crud. Una din persoanele care veniseră cu mine mi-a zis scurt: “mi se pare un spectacol”!  Subscriu în totalitate la această afirmație. Sfintele kitchuri și-au dobândit în timp întâietate, însemnând mai mult decât credința și ceea ce predică biserica. Nu vreau să se înțeleagă greșit, nu sunt un mare credincios! M-am născut creștin ortodox, asta nu înseamnă că trebuie să slăvesc bisericile. Dar totul e un specatcol atât de ieftin și chiar vulgar. Cred că au existat și poate mai există persoane sfinte, care dobândesc o cunoaștere înaltă a lumii și a universului însuși, dar în obiecte cum dumnezeului să cred??? Cum să cumpăr o brățară cu o cruce și să o port la mână? Cum să cumpere o femeie niște cercei cu o cruce și să îi poarte la urechi? Cum să pun cruci la oglindă, sau fiole cu mir? Ce naibii, am înnebunit eu sau lumea asta e tot mai întunecată, tot mai adormită și condiționată de porcării învelite în sfințenie? Mi se pare ca și cum unii călugări sau preoți au dat palma cu dracu să aducă oamenii în biserici! Noi așteptăm să vină schimbarea din ceruri, când în noi stă toată puterea de a schimba lumea. Și cu siguranță niște sfinte kitschuri așezate la mână, sau gât, sau urechi, sau oglinda de la mașină nu vor ajuta. Iar dacă o să găsești vreodată o cruce într-un cartof să știi că aia e stricăciune, nu sfințenie!

WE DON’T NEED NO MORE TROUBLE!

Prea simplu pentru România

Ieri am dat o raită prin Carrefour de la Unirii. De la parter niște iaurturi, o pastă de dinți, un deodorant și de la etaj pâine și evident o bere, Paulaner. Ei bine, când am urcat, mai întâi de toate am sesizat un automat. Un automat de poze. Principiul e simplu: introduci ce fel de card ai, selectezi pozele și câte exemplare vrei, comanzi, pozele se procesează, le preieie împreună cu bonul, plătești la casă și pe-aici ți-e drumul. Nu! (…) Cum nu? Uite așa, nu, fiindcă asta se întâmplă în afară, într-o țară civilizată. Aici era pus un anunț pe hârtie A4 că pozele se preiau de jos de la tutungerie. Cum? Adică cine e acolo o să vadă pozele mele? Exact! Păi sunt poze intime, personale! Ei bine, nu ai ce face! Fi-r-ar a… Bun, iau pâinea, berea și cobor cu bonul de la automat să preiau pozele de la standul de țigări, asta e…

- Bună ziua, am și eu un bon pentru niște poze, comandate la aparatul de deasupra.

- Așa…

- Păi am înțeles că de la dvs le iau.

- Da, de la noi, dar nu acum, peste vreo două săptămâni, să le proceseze la sediu.

Și eu mă îngrijorasem că le vede doar o persoană…

- Aoleu (zic)… Știți că rostul automatelor ălora este tocmai să introduci cardul, să-ți proceseze și să-ți scoată poza pe loc, să iei bonul și să plătești la casă, așa se întâmplă într-o țară civilizată… Moment în care vânzătoarea de tabac îmi dă o replică genială, cu un zâmbet în colțul gurii:

- Prea simplu, prea simplu pentru România!

Prea simplu? Da, prea simplu, pentru că așa se întâmplă totul în țara asta, cu mari complicații; totul e complicat, ba mai mult, românii înșiși sunt foarte complicați. Deci ce așteptări să mai ai?

Pe peronul de la metrou, în timp ce așteptam trenul și gândindu-mă dacă mai avem șanse la normalitate, am observat un “generaționist”, un tânăr din noua generație care freca niște plicuri de zahăr în mână, probabil vreun rest de pe undeva. Într-un accent de grozăvie către “gașca” lui, rupe pliculețul și toarnă conținutul pe jos. Mi-am zis: da, prea simplu să fim civilizați, noi vrem să ne complicăm…!

Castele… De nisip…

Acum vreo lună am fost plecat în viitor. Am pășit într-o lume nouă, necunoscută, unde totul îmi era străin la prima vedere: clădirile erau altfel, informația era alta, oamenii păreau alții și altfel. Am pășit curajos pe străzile acestei lumi necunoscute de mine până atunci, am intrat în clădirile lor, am discutat cu ei, așa cum am putut și mi s-a părut totul a fi un vis trăit, o dorință împlinită pe neștiute de către universul ce mi-a ghicit-o. Mi-am dat seama că emoțiile care mă traversau într-o astfel de lume sunt multe, rapide și câteodată imposibil de structurat în întregime, devreme ce trebuie să înveți totul foarte rapid, dar cu toate astea am înțeles ceva important, căci în ciuda timpului scurt pe care l-am petrecut acolo, am ajuns să respir mai bine lumea aceasta nouă, să mă uit mai profund în sufletul oamenilor ce o populau și dincolo de castele, palate, catedrale, piețe și limba străină am văzut că erau la fel ca mine, ca tine… Oamenii sunt la fel peste tot și cred că Jiddu Krishnamurti avea dreptate când spunea că fiecare om este istoria omenirii întregi. Oamenii lucrează cu forme diferite de a gândi și de a privi lumea, dar în esență sunt aceeași dintotdeauna și peste tot. Poate părea o afirmație hazardată, dar este ceea ce am descoperit eu și nu trebuia să fac înconjurul lumii pentru asta; totul se leagă de cele mai mici detalii. Poate și din această cauză mi-a rămas atât de adânc și frumos întipărit în memorie perioada aceea, că simțisem că aș avea posibilitatea să aparțin acelui loc ca oricine altcineva. De curând, pășind pe malul mării, văzând castelele de nisip, mi-am amintit cu dor…

Întrebuințarea unor termeni

Există câteva verbe pe care oamenii le întrebuințează pentru a defini un concept, o idee abstractă sau ceva concret.  Care este diferența între a știi și a crede? Dacă spun știu că mărul acela este pe masă, sau este roșu, sau este galben fac o afirmație bazată pe empirism. Mărul este pe masă, îl văd, îl pot atinge și gusta. Totul este cât se poate de concret. Dacă aș spune cred că mărul acela este pe masă m-aș putea supune unei analize ironice din partea unor terțe persoane. A spune cred implică o anumită incertitudine vis-a-vis de obiectul sau conceptul pe care vrem să-l definim în acest mod, pe când a spune știu reprezintă certitudinea maximă și o atestare cât se poate de concretă a obiectului sau conceptului. Dacă spun cred în Dumnezeu sau cred că Dumnezeu există, îmi bazez această afirmație pe o speranță intrinsecă, pe o necesitate a unui plan superior în care vreau să mă proiectez în lipsa unei alternative concrete care să mă împuternicească în acțiunile și manifestările mele. Dar dacă spun știu că Dumnezeu există sunt eu oare mai aproape de un adevăr palpabil, pe care pot să-l verific ulterior prin numeroase modalități? Nimic mai iluzoriu, pentru că nu pot face acest lucru. Nu am cum să-l “verific”, cum să-l “testez” pe Dumnezeu. Așadar, în acest caz, a spune cred este mai aproape de ideea sau conceptul pe care vrem să îl definim, decât a spune știu.

Există astfel un fel de a spune cred și a spune știu pentru idei concrete și un fel de a spune pentru idei sau concepte abstracte. În primul caz, ad literam, “știința” este reală, pe când în al doilea “credința” este cea reală, cea care te apropie de o dimensiune pe care astfel o faci probabilă. Este diferența între palpabil și probabil, care au la bază aceeași premisă: omul încearcă să își construiască o lume care pentru el să aibă sens și astfel să poată relaționa în/cu ea.

Despre…

Acel sentiment? Da. Depărtarea și dorul pot să aducă și sentimentul acela nebun în gânduri. Te gândești că de multe ori, pentru persoana pereche, poate apare dorința și intenția de a se elibera de tot, dar absolut de tot și să se manifeste în acord cu această căutare a plăcerii. Te gândești că frumusețea reprezintă în același timp o forță de atracție imensă, mai ales când este acompaniată de un caracter deosebit și o energie care se vrea fără multe inhibiții și fără atașamente. Dar nu poți în același timp să nesocotești că dacă cineva caută ceva în altă parte este poate pentru că nu-l mai găsește unde credeai că este. Lucrul acesta e dureros și te macină. Mai știu de asemenea că dintre toate stările omenești, acel sentiment e cel mai frecvent dar și cel mai puțin credibil. Pentru că de multe ori mintea e un agent masochist și sabotor al propriului “cămin” – omul. Și totuși nu e separată de om, deci dacă eu mă gândesc la lucrurile acestea, înseamnă că EU sunt masochist, EU sunt propriul meu sabotor. De multe ori conștientizezi lucrul acesta și te întrebi de ce ți se întâmplă… Oricum, eu nu am crezut în lucrurile care se pretind în totalitate adevărate, precum nici în lucrurile care sunt absolut false. Iar dacă e să vorbesc despre stările omenești, aș putea spune că există un sâmbur de adevăr în orice fel de mistificare. Problema este că din sâmburele acesta pot să iasă mistificări luate drept adevărate. E ca și cum nu ai știi că este anotimpul primăverii și, văzând o frunză uscată cum îți trece prin fața ochilor, anunțând înverzirea, tu spui că este toamnă…

Yin Yang, cusut cu alb şi roşu…

E 1 martie. Aproape că nu crezi. Te gândeşti că timpul poate chiar trece mai repede, nu metaforic, ci realmente. Poate ziua chiar are 16 ore în loc de 24. Oricum ar fi, textura rămâne aceeaşi! La fel şi simbolul mărţişorului. Obsesiva dualitate roşie-albă rămâne, în fond, aceeaşi de sute de ani la noi. Defapt, am citit deunăzi, la început, negrul înlocuia roşul (o legătură cu Baba Dochia, nu am reţinut). Interesant, mi-am zis! Un fel de Yin Yang românesc, numai că la noi îi zice Mărţişor. Dar cum s-a metamorfozat această dualitate? Poate are de-a-face cu neaoşul “haz de necaz” sau “dracu nu e aşa negru precum pare”. Interesant, mi-am zis din nou! La fel cum omul sfinţeşte locul, îl poate şi împuţi, iar până la urmă, răul nu e un concept beyond, el sălăşluieşte chiar în capacitatea noastră umană, în sângele nostru. Roşul e sângele! În om se află TOATĂ puterea de a schimba realitatea, lumea, în bine sau în rău. Osho (că tot am dat-o pe orientale) spunea într-un fragment pe care l-am reţinut, că binele şi răul sunt sunt două feţe ale aceleaşi monede. Deja ajungem undeva… Închipuiţi-vă acum un *.gif în care se observă un yin-yang, unde doar partea roşie rămâne fixă. Punctul din partea roşie şi toată partea cealaltă se transformă alternativ. Păi este exact omul în acţiune! Omul, adică sângele, transformă realitatea şi este apoi transformat de realitatea pe care a transformat-o (punctul de pe roşu), care poate fi albă sau neagră, bună sau rea. Mind dazzling…
Şi mărţişorul? Păi mărţişorul e un îndemn la Bine…

Ironice dimineţi

Fiecare zi e o experienţă inedită. Mă trezesc, mănânc, mă îmbrac şi ca oricare cetăţean al acestui Bucureşti, mă îndrept spre un mijloc de transport în comun. De fiecare dată e un nou început, iar gândurile mele, cu o speranţă poate naivă, îmi şoptesc: “poate prinzi mai repede ceva în dimineaţa asta”. Am renunţat de mult timp să mai fac “blatul”, în urma unor experienţe aproape de amendă (E.A.A.) şi m-am înscris în rândul oamenilor cu bun simţ din acest punct de vedere. Tramvaiele trec, autobuzele trec, numai al meu nu vine; decât aşa, în ciudă, după vreo 10-15 minute pe puţin. M-am întrebat de multe ori dacă este o treabă personală între mine şi tramvaiul ăla nenorocit.

În dimineaţa aceasta am ales metroul, măcar dacă aştept, să nu mă stresez decât de ciudă, nu şi de frig. Merg pe trotuar, traversez bulevardul şi când să mă uit fericit că tramvaiul nu va veni oricum până ajung eu la metrou, iată că din depărtare se vede dragonul lung de fier cum nechează. Şi evident, de data aceasta, abonamentul meu nu este… O scânteie delincventă mă îndemna să mă întorc la vechile obiceiuri. Gândurile mele înjură, fac spume, tramvaiul trece mai departe, iar eu continui pe jos. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ca şi cum ironic s-ar fi uitat la mine, râzând din încheieturile lui ruginite, în urma lui şi chiar pe lângă mine, e altul…

Dacă aş fi luat tramvaiul pe blat sunt sigur, absolut sigur că Marele Murphy nu m-ar fi dezamăgit, scoţându-mi, destinat, controlorii în faţă. Îmi şi închipui: “legitimaţia de călătorie vă rugăm!”, iar gândurile mele, efervescente parcă vrând să iasă în afară: “Vă rog… GO FUCK YOURSELVES!!!”.