Simt Jazz

Bucureștiul mi se pare obosit de frig și de rămășițele de nămeți murdari, mai ales noaptea. Trag dintr-o țigară ușor și privesc în depărtate cum trec mașinile pe bulevard. Din cameră, prin încheietura ușii de la balcon, izbindu-se de zidurile albe și ricoșând lin, curg ritmuri de jazz. Cred că jazz-ul e potrivit pentru orice stare și orice vreme, fie că ești trist, fie că ești bucuros, fie că e cald afară sau e iarnă și frig. Pur și simplu alină orice stare apăsătoare sau potențează orice stare exuberantă. Pur și simplu, simt… simt jazz… Nu știu dacă pot explica sentimentul ăsta mai bine decât atât. Câteodată muzica asta mă absoarbe total, mă transportă în alt timp, poate unul ideal, poate unul romantic, dar în orice caz, un timp în care contrastul alb-negru nu pare trist, ci dimpotrivă, se potrivește cel mai bine, ca în fotografiile de epocă. Jazz-ul mă duce în alte timpuri, timpuri de bonton, mai simple, mai naturale și cum aș putea să rezist unui contrabas, sau unei trompete, sau unui saxofon, sau unui atât de elegant pian…? Îmi place pur și simplu. Simt jazz pur și simplu. Uap pa pabada bap…

Între adevăr și minciună

Toți oamenii mint, spune personajul Gregory House din serialul House M.D. Există o balanță care se înclină diferit pentru diferite comportamente, uneori mai mult spre minciună, alteori mai mult spre adevăr. În vreme ce pentru unii oameni este esențial să fie sinceri în tot ceea ce spun, mai ales ce fac, pentru alții este o condiție de supraviețuire minciuna, oricât de nevinovată sau vinovată ar fi. Noi ceilalți, majoritatea, suntem pe linia de mijloc și amestecăm uneori ingenios, alteori mai puțin ingenios minciuna cu adevărul și asta e viața noastră de la un capăt până la celălalt. Eroarea intenționată este o necesitate a trăirii (așa cum am învățat-o) la fel cum este și sinceritatea. Și desigur există și extremele, oameni care nu pot sau cred că nu pot minți și oameni care nu pot spune adevărul sau cred că nu pot face asta. Ce vreau să spun este că aceste două feluri de exteriorizare în societate sunt două fețe ale unei monezi care reprezintă ființa noastră și de fiecare dată când apelăm la câte una dintre ele, omițând-o pe cealaltă, noi, devenim tot mai divizați interior. Dincolo de adevăr (social) și minciună, dincolo de bine și rău, noi, oamenii, suntem ființe capabile de o conștiință înaltă a sinelui, suntem capabili să vedem totalitatea lumii în care trăim, pentru că doar din acel punct, unde nu mai există unghiuri, unde nu mai există împărțiri, unde nu mai există conflict, doar din acel unghi putem vedea libertatea. Iar în libertate există un sens al lumii, unicul, care dizolvă orice dualitate. Am scris acest articol ca un omagiu la serialul menționat la început. Vi-l recomand. V-aș recomanda și cartea “Despre secret și societatea secretă” de Georg Simmel, dar probabil că filmul e mai accesibil.

Țara lu’ Pseudo

Pseudo inteligență, pseudo civilizație, pseudo bun simț, pseudo talente, pseudo politică, pseudo analiști, pseudo filozofi, pseudo poeți, pseudo cărți, pseudo creativitate, pseudo parcuri, pseudo trotuare, pseudo drumuri naționale, pseudo arhitectură, pseudo preocupare, pseudo revoltați, pseudo gânditori, pseudo activiști, pseudo pasionați, pseudo educați, pseudo curățenie pe străzi, pseudo lipsă de câini, pseudo lipsă de cerșetori, pseudo poliție, pseudo biserică, pseudo evlavioși, pseudo sensibilități, pseudo educație, pseudo universități, pseudo joburi, pseudo democrație, pseudo libertate, pseudo revoluție care a fost, pseudo cultură, pseudo artă, pseudo zâmbete, pseudo ieșiri în oraș, pseudo prietenii, pseudo iubiri, pseudo viață, pseudo capitală, pseudo… Știți, în cartier e o vorbă – Vorba lu’ Paraziții: Cum să ne pese de PSD? Știți ce? Începe să mă doară fix în c*r că nu a câștigat Geoană alegerile, deși la un moment dat credeam că poate e alegerea cea mai bună (oricât nu agreez partidul ăsta nenorocit). Începe să mă doară fix în c*r că a câștigat Băsescu alegerile, deși la un moment dat credeam că e cea mai proastă alegere care se mai poate face. Începe să mă doară fix în c*r de flacăra violet, roz bom-bom sau cum dracu o mai fi. Să facă mall la Casa Poporului, să mute parlamentul la “Biblioteca Națională” și să îmbete națiunea cu iluzii. Începe să mă doară în c*r! Asta e țara lu’ Pseudo!

P.S: Partea bună e că sunt încă revoltat. Încă!…

In reply: Za Blog Leapșa

De la Lolo.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Cred că a evoluat felul meu de a citi în timp, mai precis, de la îndoitul colțului paginii la semne de carte de tot felul. Acum, în mod curios, nu mai suport să îndoi colțul ăla, simt că profanez cumva esența cărții.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Da, chiar de Crăciun. Am primit “Jurnalul Diavolului”, o carte foarte amuzantă și care totuși te face să te gândești what if…?

3. Citiţi în baie?

No comment! OK, DA, RECUNOSC… citesc în baie

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Mă gândesc chiar și acum. Mă gândesc să scot un volum care să cuprindă vreo 200 și ceva din poeziile pe care le-am scris în ultimii ani, cu atenție selectate . E foarte ciudat că titlul volumului ar fi exact cum ai spus și tu, Lolo și anume – Frământări. Mă gândesc la asta încă de acum 4, 5 ani de când am scris poezia cu același nume (În liniștea lumii ce pare firească,/ sub cerul vremii de apoi,/ e atâta liniște în Dunăre și-n iarbă/ și atâtea frământări sunt în noi….)

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Hmm… Mă, pe de o parte e bine, pe de o parte nu. E bine la nivel general, pentru gândirea colectivă care poate își va mai mișca niște rotițe în sensul culturalizării, văzând atâta campanie pe la teve și radio. E rău la nivel individual, fiindcă mulți oameni au o pasiune pentru cărți în sine, nu pentru citirea cărților. Ar merita făcută o cercetare sociologică pe treaba asta

6. Care este cartea preferată?

Am mai multe cărți preferate, dar până la urmă ce înseamnă carte preferată? O carte pe care ai citit-o cu mare plăcere și a intrat undeva într-un sertăraș al memoriei raționale dar și al celei emoționale. Țin să menționez aici că nu am suportat cărțile alea din școală, cum ar fi “La Medeleni”, “Cireșarii”, ș.a.m.d. Nu știu de ce, dar și acum mă gândesc la ele ca la mâncarea de urzici, nu mi-a plăcut și nu o să-mi placă niciodată!  Îîîhhh…! Dacă ar fi să aleg totuși o carte, ar fi în funcție de etapa vieții în care am citit-o și de tipul influenței asupra conștiinței mele. În acest caz aleg “Prima și ultima libertate” de Jiddu Krishnamurti.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Mi-ar place să recitesc “Colț Alb” de London Jack, dacă aș regăsi o anumită stare. Mi-ar mai place să recitesc “Dracula” de Bram Stoker și oricând poezii de Bacovia, Minulescu, Macedonski, Radu Gyr și Topârceanu.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Wow, m-am gândit de multe ori la asta. Mi-ar place să mă întâlnesc cu Nichita Stănescu și să îl întreb ce sunt necuvintele, mi-ar place să-l cunosc pe Tesla și să-l întreb dacă era narcisist, mi-ar place să-l întreb pe Einstein de ce nu a apreciat fizica cuantică și evident pe Krishanmurti, pe care nu știu ce l-aș întreba mai întâi de toate. A, da și pe Iuda să-l întreb dacă evanghelia aia chiar el a scris-o.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

De multe ori, da. De obicei cu prietenii, cu prietena.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Esența cărții respective, subiectul tratat și felul în care a fost tratat. De asemenea mă uit și la bibliografie, e foarte importantă cred eu.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu știu dacă există o lectură obligatorie pentru toți. Cred că fiecare are drumul lui pe care-l parcurge. În funcție de personalitatea lui și de lucrurile care îl interesează și de cele care îi fac plăcere își alege și cărțile pe care le citește. Eu mi-aș recomanda și aș recomanda citirea cărților “sfinte” – Biblia, Coranul, Talmudul, Bahagavad Gita, Cartea Morțiilor, Vedanta, Theravada, nu dintr-un exces de religiozitate, ci din dorința de a înțelege culturile lumii așa cum sunt. (Have to remember this!)

12. Care este locul preferat pentru lectură?
Locul preferat este un loc de liniște și aer, un loc cu un anumite curent teluric aș putea spune, așa, ca să fiu mai pretențios. De obicei vara îmi place să citesc în parc, dacă nu, pe terasă, acasă. Anumite lecturi au loc și pe “tronul contemplației” (am mărturisit mai sus)

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Citesc în prezența unei stări contemplative, na…  Uneori merge muzică clasică în surdină.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, dar nu mai mult de 15, 20 de minute. It’s just not the same… Mai puțin când lucram la licență, deh, nu aveam altcumva…

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc cărți .

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Ca un semn rutier pe drumul cunoașterii. În fine, nu tot timpul…

_______________________

Închei pe Child in time, la La Unica Radio Con Cojones Nu am o țintă unde să dau leapșa în continuare, așadar, oricine ajunge aici și citește articolul e bine-venit să își ia leapșa și să o trimită mai departe. Doar să precizeze la comentarii că a luat-o, să “știe” și noi. TAG…

Remémorer (Minunata lume a hipermarket-urilor)

Am găsit prin documente un vechi eseu din anul întâi de la facultate și cred că se potrivește și acum:

Muzica dimineţii mă striga uşor la marea sărbătoare a luminii. Cu ochii întredeschişi am primit o rază de soare ca o subtilă înţepătură, apoi m-am trezit. Afară era o zi frumoasă de sfârşit de noiembrie, nici prea frig, nici prea cald. Aceleaşi străzi cenuşii, acelaşi cer deasupra noastră, acelaşi vânt ca întotdeauna, de ani, de secole chiar. Totul părea normal. Părea…

Am ieşit din casă cu bucuria aceasta, că sunt un om normal, ca toţi ceilalţi şi că lumea noastră este un loc natural, plin de frumos, aşa cum l-a lăsat Providenţa atunci când l-a plămădit din acea supă primordială de dinaintea universului. Am luat tramvaiul, nici acum nu-mi amintesc de ce, însă îmi amintesc că dinăuntru am zărit în depărtare o clădire imensă, nu atât în înălţime cât în lungime. Se întindea ca un mastodont de unde oamenii intrau şi ieşeau cu zecile, cu pungi de tot felul, unii cu mai multe, alţii cu mai puţine, dar niciunuia nu-i lipsea cel puţin una.

Curiozitatea m-a împins mai departe şi mi-am făcut curaj să intru şi eu. M-am apropiat cu teama firească a necunoscutului şi am trecut cu băgare de seamă pragul. Wow! Doamne Dumnezeule mare, unde am intrat? A fost prima întrebare care s-a ivit în mintea mea deja confuză. Multitudinea de culori, sunete şi forme era ameţitoare. A trebuit să mă sprijin uşor de un perete ca să-mi revin. După aproape un minut am început să mă mişc, dar încă temător, ca nu cumva să mă dezechilibrez şi să cad, să mă fac de râs în faţa atâtor oameni. Era o altă lume la care, recunosc, m-am adaptat destul de repede. După zece minute eram „de-al casei”. Urmărind cu atenţie obiceiurile celorlalţi am descoperit cum să mă descurc în această nouă lume. Astfel am aflat că poziţia corpului variază de la om la om, la fel şi mimica, în funcţie de cantitatea de bani pe care o posedă fiecare. Cu cât „fondurile” sunt mai mari cu atât poziţia corpului este mai dreaptă, capul uşor ridicat de la direcţia orizontului, iar sprânceana de la ochiul stâng cu atât mai ridicată. Din această perspectivă pot spune că eu mergeam uşor cocoşat şi cu sprânceana de-a dreptul lăsată. Deh, nu mă pregătisem dinainte, iar prin buzunarele mele adia vântul…

Nu ştiu de ce, dar totul începea să mi se pară cunoscut. Am văzut acolo şi zone special delimitate, unde oamenii puteau să mănânce, să bea şi să râdă. Avea loc, recunosc, un proces de socializare destul de interesant, în funcţie şi de distribuitorul de fast-food din fiecare zonă. Era o adevărată întrecere, cu cât serviciul oferit era de o mai bună calitate şi mai bine prezentat, cu atât oamenii păreau mai fericiţi. Apoi, printre nenumăratele rafturi cu produse, aş zice că te poţi rătăci, dacă nu ar exista indicatori care să dirijeze oarecum circulaţia maşinilor… Vreau să spun a oamenilor….! Produsele sunt din toate categoriile: de la legume, fructe, carne şi pâine până la parfumuri, haine, cd-uri şi computere.

Am stat un ceas, două, nici nu mai ştiu. În interiorul acelei lumi totul părea atemporal. Mă simţeam ca o rotiţă la imensul agregat pe care-l presupunea dimensiunea în care intrasem şi fără să vreau am observat cum postura şi mimica mea s-au schimbat fără să pot să mă controlez. M-am îndreptat de spate, iar sprânceana de la ochiul stâng dădea uşor să se ridice, cu toate că buzunarele erau încă bântuite de vânt. Astfel am emis o nouă ipoteză: cu cât trece mai mult timp, cu atât comportamentul locuitorilor se uniformizează, independent de puterea financiară. Am început să mă simt ciudat, ca şi cum altcineva prelua controlul încet asupra conştiinţei mele. Nu mai spun că am început să mă enervez pentru faptul că nu luasem bani de-acasă, i-aş fi cheltuit cu siguranţă pe vreun nimic, ceva nefolositor, dar care să menţină trează dorinţa de a cumpăra.

Dintr-o dată, ca o străfulgerare, am avut o revelație. M-am grăbit atunci să găsesc ieşirea. Mă uitam disperat la indicatoare, rătăcind printre rafturi ca un şoarece într-un labirint. Când am găsit în sfârşit calea spre ieşire, am realizat un lucru îngrozitor. În coşul meu de cumpărături era o carte. Dar cum? De unde? Nici nu-mi aminteam să o fi pus acolo, iar “gurile iadului” s-au dezvelit în faţa mea: cozile imense la care trebuia să stea fiecare pentru a plăti produsele. Am simţit că mă ia din nou ameţeala aşa că am scuturat bine din cap şi am pornit îndărăt să înapoiez cartea.

Am ieşit într-un sfârşit afară şi fără să mă uit înapoi am pornit grăbit şi oarecum jenat spre casă, fiind, cred, singurul care a ieşit fără pungă. Pe drum m-am gândit din nou la ideea de normalitate şi totul îmi părea atât de pervers, însă o întrebare încă stăruia în mintea mea. Când am ajuns în dreptul uşii, acasă şi am scos cheia, mi-am adus aminte răspunsul la întrebarea mea: Hipermarket!

Judecata nedreaptă

De multe ori vedem oameni în jurul nostru despre care pur și simplu nu ne putem închipui că pot fi mai mult decât stereotipurile despre ei, stereotipuri pe care tot noi le producem. Este o judecată nedreaptă și nedemnă, cred eu și de multe ori egală cu prostia comună. Mai jos veți găsi câteva din exemplele care vorbesc de la sine, de indivizi extraordinari, care au ajuns la ochii și urechile noastre prin intermediul televizorului. Mă gândesc câți oameni extraordinari nu sunt cunoscuți și fără tăgadă pot să exclam: “Pur și simplu GE NI AL!” Urmăriți și voi:

Și încă:

• Susan Boyle
• Singing duo
• Diversity
• Greg Pritchard
• Julian Smith
• Hollie Steel

Și câți oameni incredibili mai sunt…

“De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat!”…

Și tot anul în afară de o zi, fii prost, nesimțit, ignorant, prost, viclean, pup-in-cur-ist și cât se poate de fals! A, da, ca să nu uit: și PROST! Cred că din toate sărbătorile astea mari și late din lumea asta mare și lată, Crăciunul este cea mai falsă din ele. Vezi doamne (ca să-l imit pe Cristoiu) în această zi îngerii din ceruri se coboară pe pământ și-ți aduc lumină în suflet și pe creieri. Nu știu de ce sunt așa revoltat, cred că niciodată de Ajun sau Crăciun nu a înflorit din mine atât de puternic sentimentul ăsta de greață (în sens existențial), dar cred că mocnește de câțiva ani buni. Mesaje lamentabile pe telefoanele mobile, emisiuni lamentabile și jalnice despre cât de buni trebuie să fim în această UNĂ zi a anului, etc, HOW FUCKING SICK IS THAT??????? Păi și celelalte 364 (sau 365 când e bisect) ce dracu facem? Se fură, se înșeală, se omoară, se fac lucruri inimaginabile…, dar (aici începe intonația Andreea Marin), de altfel, cu foarte mare calm și bunătate, cu sufletul încărcat de bucurii și sfânta lumină a pruncului, cu zâmbetul pe buze și în inimă, noi, împreună, aproape unii de alții, în acestă minunată, mirobolantă zi de Crăciun, să fim cu gândul la cei dragi și să avem…(aici se încheie intonația Andreea Marin) WHAT THE FUCK???????!!!!!  Băi, serios, mi-e greață! Și ține minte: ești bun, ești adevărat doar dacă vei cumpăra Tuborg Christmas Brew “și tu și tu și tu și tu”…

Jocul caprei și ța ța țara

Foaie verde și-o alună
Bună ziua, ziua bună
Ia deschideți porțile
Să intre căprițele

ța, ța, ța, căpriță ța
Nu te da nu te lăsa
ța, ța, ța, căpriță ța

Capra noastră-i cu mărgei
Cu cercei cu catifeli
Joacă vesel căprița
Toți îs bucuroși de ea.
ța, ța, ța, căpriță ța
Nu te da nu te lăsa

ța, ța, ța, căpriță ța(…)

Au trecut și alegerile și pentru prima și ultima oară am să mai fiu la fel de naiv. Am crezut că poate poate, de data aceasta, poporul acesta își va deschide ochii, dar chiar și să cred că poporul poate decide cine îl conduce a fost o naivitate. Jocurile sunt făcute întotdeauna de cea mai mică parte, aceea care deține și toți lianții care leagă celelalte părți între ele. Așadar, poporul rămâne tot adormit și imatur, alegerile sunt făcute tot în dezinteresul nostru. Iată că mai trece și anul acesta. Semne bune anul care vine nu are, cel puțin așa văd eu lucrurile în plan general, global. Sunt jocuri și jocuri și este și marele joc… Pe lânga asta, jocul caprei este doar o tradiție devenită grotescă nu în substanța ei, ci datorită conjuncturii actuale a lumii, a țării în care trăim. Speranțe de simplitate creativă, prosperă? Nu! Scântei cuantice de inteligență și în rest ne complicăm tot mai mult. Cam asta e starea de fapt. Viitorul nostru ca popor? Încerc să nu mă gândesc prea mult… Aștept Crăciunul.

Felul 7 în meniu

Buna ziua,

Numele meu este România și am trudit de-alungul secolelor pentru români. Am fost fericită în scurte perioade, iar în restul timpului cât am fost tristă am continuat să sper că voi fi din nou fericită. Am fost servită cu un meniu sărăcăcios și fără sare multă vreme. Am mâncat GGej și Ușescu cu lacrimi în ochi și ca o floare care în nevoie de lumină  este lipsită de aceasta, m-am uscat în multe părți ale mele. Apoi am întrevăzut o speranță ca o apă rece care te trezește dimineața și m-am trezit din nou la viață. Din păcate, am fost prea naivă. În meniu a fost sare, democratic, dar mult a fost piperul… Am mâncat Iescu, Tinescu, apoi iar Iescu și la Sescu am primit și ardei iute pe lângă piper. Democrația trebuia să fie un echilibru de forțe, dar din păcate nimeni nu a înțeles acest lucru. Am fost servită de aproape 50 de ani și poate mai mult, cam cu același fel de mâncare de stânga, doar cu ușoare variațiuni. Sistemul meu imunitar se clatină deși nimeni sau prea puțini par că văd și simt acest lucru. Eu nu mai vreau Sescu! Eu nu mai vreau mâncare săracă și fără vitamine, nu mai vreau piper și ardei iute, nu mai pot! Aș vrea ca românii să înțeleagă acest lucru, deși nici să sper nu mai sunt sigură că vreau. Eu vreau să mănânc o mâncare de dreapta, vreau un echilibru în organismul meu, vreau să cred că Onescu va fi felul de mâncare care mă poate însănătoși, vreau ca felul 7 să fie cu bun simț și o schimbare reală. Nu știu cât de bine preparată este, dar nu mai pot să mănânc aceeași stângă de atâția ani! Voi puteți să mâncați același fel de mâncare în fiecare zi, măcar o lună de zile, dimineața, la prânz și seara?…

În lume, peste tot, în fiecare colțișor, se pornește un vânt de schimbări puternice. Eu nu voi putea supraviețui dacă nu mă simt în stare de asta.

Realizând că mergi pe același drum de atâta și atâta vreme și nu ajungi niciunde, te hotărăști cu mult curaj să alegi altă cale și doar această simplă alegere în sine este o schimbare de bine.

Pentru felul 7 eu vreau să stau pe partea dreaptă a istoriei și nu am conștientizat niciodată mai mult ca acum acest lucru! Voi?

P.S.: Acest articol a fost dictat de propria conștiință a autorului, care nu face parte din niciun fel de partid politic și nici nu are vreo legătură cu persoana care se regăsește în poza de mai sus. Opțiunea electorală este proprie, liberă și asumată.

Poezie:

Pledoaria Damnatului

Am fost damnat să trăiesc!

Să trăiesc până la sfârșitul lumii,

această lume precară în energii,

această lume moartă în care mă găsesc,

această lume tristă, de iluzii!

Toamna e cea mai potrivită vreme!

Cea mai potrivită să evoce totul,

cea mai potrivită să usuce măști,

cea mai potrivită pentru nepoeme!

Mă simt nemuritor…!

Nemuritor pe lângă statuia omenirii,

nemuritor din carne și sânge,

nemuritor și etern căutător

pe venele pământului ce plânge!

Poate doar zeul, dar unde?

Dar unde să cauți negăsitul?

Dar unde să atingi nemărginirea?

Dar unde? Și de ce? Și oare…?

Damnat să trăiesc printre popoare!

Printre popoare de vânt și nisip,

printre popoare de piatră și lut,

printre popoare, nemuritor și mic!

Sunt damnat! …La nimic!